Prolog
Sfântul Inochentie (Veniaminov) Mitropolitul Moscovei (m. 1879) este unul dintre cei mai importanţi şi mai renumiţi misionari ai Bisericii noastre, care şi-a dedicat cea mai mare parte a vieţii pământeşti evanghelizării neamurilor idolatre din Orientul Apropiat. Născut în anul 1797, în satul Anziskoie din eparhia Ircuţk, din părinţi săraci şi evlavioşi, la vârsta de cinci ani a rămas orfan de tată. A studiat la Seminarul ecleziastic din Ircuţk (1806- 1818) unde s-a distins prin capacităţile sale intelectuale şi practice de excepţie. În anul 1817, după ce s-a căsătorit, a fost hirotonit diacon, şi în anul 1821 preot. În anul 1823, după o scurtă dar roditoare slujire în Biserica Buna-Vestire din Ircuţk, şi la îndemnul episcopului Mihail, s-a hotărât să se transfere în Alaska şi Aleutes ca misionar. Îndrăzneţ şi bărbătos la suflet, răbdător şi optimist, rezistent şi sârguincios, dar pe deasupra plin de credinţă în Dumnezeu şi iubire faţă de om, a ajuns la Polul îngheţat în 1834, şi a început cu un zel fierbinte activitatea sa misionară timp de 25 de ani, până în anul 1840 ca preot, şi în continuare, după văduvia sa, ca episcop de Kamceatka, Insulele Kurile şi Aleutine. A făcut călătorii neîncetate şi pline de primejdii, însoţite de predicarea Evangheliei, ridicarea de biserici şi alte lăcaşuri filantropice (şcoli, spitale, etc) nelipsind lucrarea sa scriitoricească şi de traducere. Datorită ostenelilor sale, o mulţime de aleutieni, coluscanieni, kurilieni şi alte popoare “care şedeau în întuneric şi în umbra morţii” s-au luminat prin cuvântul dumnezeiesc şi au primit harul Sfântului Botez. În anul 1868, după adormirea vestitului mitropolit Filaret al Moscovei, (1821-1867) Sfântul Inochentie a fost ales urmaş al său, ca să desfăşoare şi în capitala rusă o lucrare pastorală duhovnicească până la adormirea sa sfântă, în Sâmbăta Mare a anului 1879. A fost proclamat sfânt oficial, de către Sfântul Sinod al Patriarhiei Moscovei, în anul 1977. Printre trudele scriitoriceşti ale marelui ierarh se cuprinde şi mica dar renumita sa lucrare “îndemnuri spre calea împărăţiei cerurilor”.
În paginile următoare se regăseşte a IV-a parte a cărţii care se referă la Duhul Sfânt. Scriitorul sfânt, având ca fundament învăţătura Bisericii noastre, răspunde la 3 întrebări fundamentale: a) Cine este Duhul Sfânt? b) Cine şi când îl dobândeşte? c) Cum putem să-L dobândim şi noi?
SUFLAREA DUHULUI SFÂNT
a) Cine este Duhul Sfânt şi ce dăruieşte omului?
Duhul Sfânt este Dumnezeu, a treia Persoană a Sfintei Treimi, Atotputernic, precum Tatăl şi Fiul. Duhul Sfânt dă viaţă, însufleţeşte şi întăreşte făpturile. Acesta dă viaţă animalelor, minte oamenilor, iar creştinilor viaţă înaltă, duhovnicească. Acesta îl luminează pe om, şi-L ajută să intre în împărăţia cerurilor. Duhul Sfânt se dă fiecăruia dintre noi, nu după vrednicia faptelor noastre bune, ci gratuit, după mila lui Dumnezeu, pentru mântuire. În continuare vom vedea ce dăruieşte omului Duhul Sfânt.
1. Duhul Sfânt, când Se sălăşluieşte înlăuntrul omului, îi dăruieşte credinţă şi iluminare. Fără Acesta, nimeni nu poate să aibă credinţă vie şi adevărată. Fără iluminarea Lui, şi cel mai înţelept şi mai cultivat om este în întregime orb faţă de lucrările lui Dumnezeu şi faţă de zidirea Lui. Dimpotrivă, Duhul Sfânt poate să lumineze lăuntric şi pe cel mai neînvăţat şi simplu om, să-i descopere direct lucrările lui Dumnezeu, şi să-i ofere gustul dulce al împărăţiei Lui. Omul care are înlăuntrul lui pe Duhul Sfânt simte în suflet o lumină neobişnuită, cu desăvârşire necunoscută până atunci.
2. Duhul Sfânt naşte în inima omului iubire adevărată. Aceasta este ca un foc curat, ca un izvor fierbinte care încălzeşte inima. Este o rădăcină care lăstăreşte în inimă şi rodeşte toate faptele bune. Pentru omul care a fost înviat de iubirea adevărată, nimic nu este greu, înfricoşător sau cu neputinţă. Pentru acesta nicio lege nu este grea, nicio poruncă nu este neaplicabilă, toate sunt lesne de îndeplinit. Credinţa şi iubirea pe care le dăruieşte omului Duhul Sfânt sunt arme atât de mari şi de puternice în mâinile lui, încât dacă le are, poate cu uşurinţă, cu bucurie şi pace, să păşească pe calea pe care a păşit Hristos.
3. Duhul Sfânt îi dăruieşte omului puterea să se împotrivească ispitelor lumii. Astfel, acesta foloseşte bunurile pământeşti, dar ca un călător, ca un trecător, fără ca inima sa să se lipească de ele. Dimpotrivă, omul care nu are înlăuntrul lui pe Duhul Sfânt, oricât de învăţat şi de înţelept ar fi, rămâne întotdeauna robul şi slujitorul lumii.
4. Duhul Sfânt îi dăruieşte omului şi înţelepciune. Aceasta o vedem pe larg la Sfinţii Apostoli, care înainte să primească Duhul Sfânt erau oameni neînvăţaţi şi simpli, dar după aceea, rumeni nu putea să stea împotriva înţelepciunii şi puterii cuvântului lor. Duhul Sfânt dăruieşte înţelepciune nu numai cuvintelor omului, dar şi faptelor lui. Astfel, de pildă, cel care-L are înăuntrul lui pe Duhul Sfânt, va găsi întotdeauna timpul şi modul în care să se îngrijească de mântuirea lui, chiar şi în mijlocul tulburării lumii.
5. Duhul Sfânt dăruieşte adevărata bucurie, fericirea inimii, şi pacea netulburată. Omul care nu-L are pe Duhul Sfânt nu va putea niciodată să se bucure cu adevărat, să fie mulţumit, să simtă pacea care îndulceşte sufletul. Este adevărat că din când în când se bucură, dar bucuria lui nu este curată, ci de moment. Din când în când petrece, dar petrecerile lui sunt întotdeauna goale, fără substrat, şi urmate de o mare tulburare. Din când în când este liniştit, dar liniştea lui nu este pace duhovnicească, ci somnolenţa sufletului. Şi vai de cel care nu se osteneşte şi nu vrea să se trezească din această somnolenţă!
6. Duhul Sfânt doreşte şi adevărata smerenie. Chiar şi cel mai cunoscător om nu poate să ştie despre sine ceea ce trebuie, dacă nu-L are pe Duhul Sfânt, pentru că fără ajutorul dumnezeiesc nu poate să vadă adevărata stare a sufletului său. Dacă este cinstit, şi face vreun bine semenilor săi, crede că este drept, sau în comparaţie cu alţii, desăvârşit, şi că nu-i mai trebuie nimic altceva. Duhul Sfânt când locuieşte în noi, ne descoperă toată sărăcia şi neputinţa noastră lăuntrică. Şi printre virtuţi, ne pune înainte toate păcatele noastre, nepăsarea, indiferenţa pentru mântuirea altora, josnicia, chiar şi acolo unde părem mărinimoşi, egoismul se arată acolo unde niciodată nu-l bănuiam. Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt ni le arată pe toate aşa cum sunt, în mod real. Şi atunci începem să dobândim adevărata smerenie. Începem să ne pierdem încrederea în puterile şi virtuţile noastre. Atunci începem să ne socotim pe noi înşine mai răi decât ceilalţi oameni, şi umiliţi înaintea Domnului începem să ne pocăim cu sinceritate şi să nădăjduim doar în Acela.
7. În sfârşit, Duhul Sfânt ne învaţă rugăciunea cea adevărată. Nimeni nu poate să facă rugăciune, cu adevărat plăcută lui Dumnezeu, înainte să primească Duhul Sfânt. Pentru că dacă începe să se roage, fără să aibă înlăuntrul lui Duhul Sfânt, va vedea că mintea lui nu poate să se adune. Mai mult, nu ştie aşa cum se cade, nici pe sine, nici nevoile lui, nici ce să ceară, nici cum să ceară de la Dumnezeu. Aproape că nu ştie cine este Dumnezeu. Cel care Îl are însă pe Duhul, îl ştie, vede că Acesta este Părintele lui, ştie că se va apropia de el, ştie cum să-L roage şi ce să-I ceară. Gândurile lui la rugăciune sunt stabile, curate, aţintite doar spre Domnul. Un asemenea om, poate prin rugăciune să dobândească toate, să mute chiar şi munţii. Iată ce dăruieşte Duhul Sfânt celor cere L-au primit. Vedeţi că fără ajutorul şi lucrarea Duhului Sfânt, este cu neputinţă, nu numai să intrăm în Împărăţia cerurilor, dar să facem chiar şi un pas pe calea care duce acolo? De aceea este necesar să-L dorim şi să-L căutăm pe Duhul Sfânt, să-L dobândim şi să-L avem întotdeauna înlăuntrul nostru, aşa cum îl aveau Sfinţii Apostoli.
b) Când şi cine dobândeşte Duhul Sfânt?
Iisus Hristos a zis: “Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici unde se duce. Astfel este cu oricine născut din Duhul” (Ioan 3, 8). Aceste cuvinte înseamnă că putem să auzim prezenţa Duhului în inima noastră, s-o simţim şi s-o pipăim, dar nu putem niciodată să ghicim de dinainte împrejurarea şi ceasul în care ne va vizita. Vedem că Apostolii au primit Duhul Sfânt în momentul în care nici nu se aşteptau. Doar în ziua Rusaliilor le-a fost prevestită venirea Duhului, care s-a întâmplat în ziua rânduită, în locul rânduit. Şi atunci n-au primit Duhul Sfânt ca răsplată pentru reuşitele lor personale, ci în dar, pentru credinţa şi nădejdea lor. Rugăciunea din tot sufletul, căruia i se dedicaseră de la Înălţarea Domnului până la venirea Duhului Sfânt, nu era atât un mijloc ca să primească Duhul, cât o pregătire pentru acest eveniment. Prin urmare, nimeni nu poate să ştie în ce moment şi în ce chip va primi darurile Sfântului Duh, pentru că darurile se dau pe neaşteptate, atunci când vrea, şi celui care vrea Dătătorul darurilor. De aceea, fac o mare greşeală cei care aşteaptă să primească Duhul Sfânt într-un loc concret, şi la o anumită oră. Mai ales cei care născocesc mijloacele proprii pentru dobândirea acestui scop, nu numai că nu primesc Duhul Sfânt, dar îşi iau asupra lor un păcat înfricoşător. Înainte să vorbim despre cum putem să dobândim Duhul Sfânt, trebuie să subliniem că acesta se dă doar celor cu adevărat credincioşi. Şi credinciosul adevărat este cel care mărturiseşte corect Sfânta credinţă ortodoxă, fără niciun adaos, lipsă sau schimbare, aşa cum ne-au lăsat-o Sfinţii Apostoli şi cum ne-au formulat-o şi au garantat-o Sfinţii Părinţi la Sinoadele Ecumenice. Orice îndoială sau sofism, pe teme de credinţă, înseamnă neascultare. Şi cel care nu ascultă nu poate niciodată să devină locaş în care să se sălăşluiască Duhul Sfânt.
de Sfântul Inochentie al Moscovei
extras din: Glasul Sfintilor Parinti – Editura Egumenita 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu